Jaipur, the Pink City, cum e numit în toate ghidurile și materialele de promovare, este în realitate cam tot atât de roz pe cât de micul Paris e Bucureștiul. De ce se bate totuși atâta monedă pe rozul ăsta? Pentru că roz este culoarea ospitalității în India, motiv pentru care pe la sfârșitul secolului 19, când Prințul de Wales a venit în vizită la Maharajahul Jaipurului, orașul a fost vopsit tot în roz, în cinstea oaspetelui. Oricum, indienilor le place rozul la nebunie, îl vezi peste tot pe haine, mai ales sariuri, în nuanțe tari, irezistibile.
Astăzi însa, Orașul Roz de acum un secol jumate este mai degrabă un ocru roșiatic sau portocaliu pe alocuri, oarecum asemănător cu ocrul din Roma. Și vorbesc doar de orașul vechi, pentru că Jaipurul s-a extins enorm în sec 20 și acum e ditamai metropola ultra-populată. Orașul vechi e și el foarte aglomerat, ca orice loc din India, dar e o aglomerație plină de farmec, și parte din el vine tocmai de la mulțimea colorată care se revarsă din orice colțișor, ca apa prin spărturile din zid.
Străzile sunt extrem de pitorești și pline de culoare, de viață, mirosuri de condimente, zâmbete până la urechi, vânzători ambulanți de te miri ce, și toate lucruri astea, plus lumina, îl fac ultra fotogenic. Însa cum drumurile mele pe la ateliere de bijutieri și negustori de argint erau aproape toate în orașul nou, n-am ajuns prea des aici și, oricum, căutatul de bijuterii îmi ocupă zilele aproape integral. Asta și pentru că ziua de lucru tipic indiana începe când se crapă de 11 și se termină la un moment dat. Dar despre asta o sa povestesc cu alta ocazie.
Oricum, nu puteam să plec din Jaipur, după 2 săptămâni petrecute aici, fără să mă scufund măcar o dată în beția de culoare din orașul vechi. Asa că ultimele douaă zile l-am bătut în lung și-n lat și am făcut poze. Cu telefonul :).